Argumente pentru moartea lui Isus
Moartea Lui Isus este profețită, dovedită și confirmată, dar trebuie și primită.
Nevoia de argumente nu se întâlnește doar în viața celor care nu cred. Ele sunt utile și dorite și în viața celor care au crezut însă vor să poată dovedi, în cei mai clari termeni, că Evanghelia, exprimată de-a lungul secolelor în crezurile creștine, este adevărată. Așadar, într-o pledoarie pentru învierea lui Cristos din morți trebuie să atacăm două aspecte: că Isus a murit și că Isus a înviat. Pentru acum, ne vom preocupa de argumentele pentru moartea lui Isus.
Teoriile formulate împotriva morții lui Isus se pot clasifica în trei categorii principale: teoria leșinului (care spune, în mod evident, că Isus doar a leșinat pe Cruce), teoria substituirii (care pretinde că Isus ar fi fost înlocuit pe Cruce) și teoria resuscitării (care enunță ideea cum că Isus ar fi fost anesteziat sau drogat ca să poată trece peste durere, fiind resuscitat ulterior, în mormânt). Dacă oricare dintre aceste explicații alternative la moartea lui Isus ar fi adevărate, victoria lui Cristos asupra morții nu ar mai fi un fapt real, iar credința noastră ar fi zadarnică. Dovezile că Isus Cristos a murit cu adevărat însă sunt suficiente.
În primul rând, moartea lui Isus a fost profețiță. Sunt texte precum Psalmul 22:16, Daniel 9:26 sau Zaharia 12:10. În plus, Isus nu doar că a împlinit aceste profeții, dar prin moartea și învierea Sa a împlinit peste 100 de alte profeții vechi testamentare. Studiind alte profeții ale Vechiului Testament cu privire la evenimente istorice, atestate și în alte surse decât în manuscrisele biblice, vom putea observa felul în care acestea au fost împlinite, iar pe baza acestei observații putem trage concluzia că Isus nu a făcut decât același lucru, și anume să împlinească profețiile mesianice, dovedind nu doar faptul că EL este Cristosul, ci și veridicitatea întregii Scripturi. Isus Însuși a profețit despre Sine că avea să moară. Dintre cele mai importante texte este cel din Matei 17:22-23: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei Îl vor omori, dar a treia zi va învia.”
Cel de-al doilea argument pentru moartea lui Cristos ține de moartea Lui prin crucificare. În studiul morții lui Cristos, nu doar Biblia sau documentele antice ne oferă informațiile necesare, ci și medicina. Studiind modalitatea crucificării și implicațiile ei, medicii dovedesc realitatea morții și imposibilitatea ca un om să scape cu viață dintr-o asemenea durere.
Cu privire la metoda de biciuire, Eusebiu, istoric din secolul al III-lea afirmă că : „Venele celui biciuit erau sfârtecate (de bucățile de os din capătul biciului), iar mușchii, tendoanele și intestinele victimei erau expuse vederii.” Mulți oameni mureau înainte de a ajunge pe cruce. Nu a fost însă și cazul lui Isus. Conform studiilor medicale moderne, dovezile medicale afirmă că datorită bătăilor cauzatoare de sângerări masive, Isus a intrat în șoc hipovolemic, sau pierderi mari de sânge. Inima Îi galopase pompând mai mult sânge, tensiunea arterială scăzuse, provocând leșin sau colaps (vezi căderea lui Isus purtând crucea), rinichii nu mai funcționau normal, iar senzația de sete era din ce în ce mai puternică datorită pierderii de lichide. Odată̆ ridicat pe cruce, moarte a intervenit prin asfixiere datorită imposibilității de a Se ridica să respire. Cu brațele fixate în piroane, și cu picioarele pironite, durerea era insuportabilă atunci când Se împingea în sus pentru a respira.
Norman Geisler, folosind surse medicale și științifice, explică pe îndelete tehnica crucificării. „Romanii foloseau piroane cu lungimea cuprinsă între 13 – 18 cm, ascuțite în vârf. Acestea erau bătute prin încheietură cu aproximativ 2,5 cm deasupra ei. Aceasta asigura o poziție sigură care nu ar fi sfârtecat palmele. Cuiele au fost bătute prin încheietură, iar în limbajul acelei vremi încheieturile erau considerate ca făcând parte din mâini sau din palme. Este important că înțelegem că pironul traversa nervul median. Acesta este cel mai mare nerv ce pornește spre palmă și el a fost zdrobit de pironul trecut prin el. Este durerea pe care o simțiți când vă loviți în cot. Imaginați-vă că ați lua o pereche imaginară de clești și ați zdrobi acel nerv. Același gen de durere a fost provocată atunci când i-au fost bătute cuiele în picioare. Imaginați-vă presiunea exercitată asupra corpului. În primul rând, brațele I-au fost alungite cu proximativ 15 cm, ceea ce a provocat dislocarea umerilor, împlinind astfel profeția din Psalmul 22.”
Știați că cuvântul „atroce” a fost folosit pentru a putea exprima intensitatea durerii, asemănată doar cu durerea de pe cruce? Conform dovezilor medicale, Isus a murit în urma acestor multiple dureri, care au provocat un stop cardiac. Înaintea acestui stop cardiac a spus El: „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” Încă o dovadă a morții Sale, este cea din Ioan 19:34 care spune astfel: „Când au venit la Isus, şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă,” o dovadă confirmată din nou de medicină. Tot în scrierile lui Norman Geisler ni se spune că „sulița a pătruns, probabil în coasta dreaptă, prin plămânul drept, direct în inimă, astfel încât atunci când a fost scoasă, a curs apă și sânge. Aceste lichide, conform termenilor medicali, ar fi scurgerea pleurală și pericardică. Acesta avea aspectul unui lichid limpede, ca apa, urmată fiind de o cantitate însemnată de sânge.”
Cea de-a treia dovadă ține de menționările morții lui Cristos în surse independente de Scriptură sau extra-biblice. În anul 52, Thallus, istoric samaritean citat de Iulius Africanus în anul 221, descrie „întunecimea ce a cuprins pământul după̆ crucificarea lui Cristos.” În anul 73, scrisoarea lui Mara bar Serapion, scrisoare expusă la Muzeul de Istorie din Londra, își întreabă cititorii astfel: „Ce avantaj au avut evreii din faptul că l-au executat pe înțeleptul lor Rege?” În anul 150, Lucian, scriitor grec, vorbește despre Cristos ca fiind, „omul crucificat în Palestina pentru că a introdus un nou cult în lume.” Phlegon, scriitor istoric grec, a scris despre moartea și învierea lui Cristos în cronicile sale, spunând: „Isus Cristos a înviat după ce a murit, expunând lumii însemnele pedepsei Sale, și a arătat cum mâinile Sale au fost găurite de cuie.” Tot el a menționat o eclipsă de soare în timpul lui Tiberiu Cezar, timp în care Isus a fost crucificat. Dacă toți aceștia au fost istorici necreștinizați care au menționat în scrierile lor moartea și învierea lui Cristos, numărul istoricilor creștini este cu mult mai mare. Policarp, ucenicul lui Ioan, vorbește despre „Domnul nostru Isus Cristos care a murit pentru păcatele noastre”. Ignație din Antiohia, prieten al lui Policarp, spune că „în adevăr noi nu am crezut în zadar, pentru că Isus Cristos a fost într-adevăr crucificat de către cei fără Dumnezeu.” Iustin Martirul, în dialogul său cu Trifon Evreul, spune că evreii zilelor lui au crezut că Isus a fost un șarlatan Galileean ce a fost crucificat.
Așadar, moartea lui Cristos nu este un mit, iar argumentele sunt toate în favoarea unuia dintre cele mai cruciale momente ale istoriei, o istorie a răscumpărării care ne include și pe noi. Moartea Lui a fost profețită, a avut cu adevărat loc fiind dovedită chiar și de explicațiile medicinii moderne, iar textele biblice cu referire la moartea Lui, sunt dublate de surse extra-biblice.